Sindicatele din minerit îi cer lui Nicușor Dan să nu lase Complexul Energetic Oltenia fără armele cu care România își poate apăra securitatea energetică. Într-un memoriu transmis președintelui României, reprezentanții minerilor și energeticienilor avertizează că retragerea prea rapidă a grupurilor de la Rovinari și Turceni poate transforma tranziția energetică într-un risc major pentru întregul Sistem Energetic Național.
Mesajul venit din Gorj este cât se poate de direct: nu închideți ceea ce încă funcționează înainte să construiți ceea ce trebuie să înlocuiască aceste capacități.
Sindicatul Liber EMC Roșia, Federația Națională Mine Energie și Federația Națională a Sindicatelor din Electricitate „Univers” susțin că nu cer salvarea cărbunelui pentru totdeauna. Cer însă ca România să nu-și distrugă singură una dintre ultimele rezerve importante de energie controlabilă.
CEO, redus de la 12 grupuri la doar câteva
Complexul Energetic Oltenia nu mai este gigantul energetic de altădată. Din cele 12 grupuri energetice care existau în urmă cu mai bine de un deceniu, au rămas foarte puține.
În paralel, carierele miniere au fost reduse, personalul a fost diminuat masiv, iar România a accelerat închiderea capacităților pe cărbune.
Acum, sindicaliștii spun că România a ajuns într-un punct în care trebuie să se întrebe foarte serios cât de mult mai poate tăia fără să-și pună în pericol propriul sistem energetic.
Pentru că grupurile care au mai rămas la Rovinari și Turceni nu mai reprezintă doar problema CEO.
Ele reprezintă o parte din rezerva energetică a României.
Rovinari și Turceni, ultima plasă de siguranță
În memoriul transmis președintelui, sindicatele indică trei grupuri care ar trebui menținute în perioada de tranziție: Rovinari 4, Rovinari 5 și Turceni 5, fiecare cu aproximativ 330 MW.
Împreună, înseamnă aproape 1.000 MW de putere instalată.
Nu este o cifră oarecare într-un sistem care, în momentele de consum ridicat, are nevoie de mii de megawați suplimentari.
Sindicaliștii susțin că aceste grupuri trebuie păstrate până când noile capacități de producție vor fi realmente disponibile și capabile să preia sarcina.
Altfel spus, Gorjul cere României să nu repete o greșeală care poate deveni extrem de scumpă:
să închidă centralele pe baza unor promisiuni despre viitor.
Rovinari 6: nu-l aruncați la fier vechi!
Cel mai puternic semnal de alarmă privește însă grupul Rovinari 6.
Acesta are aproximativ 330 MW și, potrivit calendarului actual, ar urma să fie scos definitiv din exploatare la 31 august 2026.
Sindicatele propun altceva: păstrarea lui în rezervă strategică sau rezervă de capacitate.
De ce?
Pentru că România nu știe ce va aduce următoarea iarnă, următorul val de căldură, următoarea criză regională sau următoarea perioadă în care centralele nucleare, hidrocentralele, termocentralele ori liniile de interconexiune pot avea probleme.
Un grup aflat în rezervă nu înseamnă că trebuie să ardă cărbune zi și noapte.
Înseamnă că România păstrează o soluție de rezervă în caz că sistemul are nevoie de ea.
Și aici apare întrebarea care ar trebui să-i preocupe pe toți cei care iau decizii în energie:
De ce să distrugi o capacitate de 330 MW înainte să fii sigur că nu vei mai avea niciodată nevoie de ea?
Gorjul a plătit deja nota tranziției
Pentru Gorj, povestea nu este una abstractă.
În spatele cifrelor din documentele guvernamentale se află mii de locuri de muncă pierdute, cariere miniere restrânse, grupuri energetice închise și comunități întregi care au fost construite în jurul mineritului și energiei.
Gorjul a acceptat, cu toate costurile sociale uriașe, ideea tranziției energetice.
Dar acum sindicaliștii spun că nu este normal ca județul să suporte toate sacrificiile, iar România să descopere după închiderea centralelor că încă are nevoie de energia produsă aici.
Pentru că atunci când energia lipsește, nu mai contează cât de frumoasă este o strategie pe hârtie.
Contează cine poate produce energie.
România a redus cărbunele, dar nu și nevoia de energie
Memoriul transmis lui Nicușor Dan scoate în evidență o contradicție.
România avea în 2020 aproximativ 4.800 MW instalați în centrale pe cărbune.
Acum au mai rămas aproximativ 1.600 MW.
În același timp, consumul poate depăși 7.500 MW vara și 9.000 MW iarna.
Asta înseamnă că România a redus masiv capacitățile pe cărbune, dar nevoia de energie nu a dispărut.
Iar energia regenerabilă, oricât de mult trebuie dezvoltată, nu poate fi comandată atunci când sistemul are nevoie de ea.
Soarele nu răsare la ordinul dispecerului.
Vântul nu bate la ordinul Guvernului.
Dar consumatorii trebuie alimentați indiferent de vreme.
Iar când nu producem, importăm
Aici este una dintre cele mai mari temeri exprimate de sindicaliști.
Dacă România își închide capacitățile dispecerizabile înainte de a avea suficiente capacități noi, diferența trebuie acoperită de undeva.
Iar una dintre soluții rămâne importul.
Memoriul atrage atenția că prețurile energiei au ajuns în ultimii ani la valori frecvente de 600-1.000 lei/MWh, față de aproximativ 250 lei/MWh în 2020.
Cu cât România depinde mai mult de piața regională, cu atât devine mai expusă la prețurile și disponibilitatea energiei din alte țări.
Asta înseamnă că ceea ce se economisește prin închiderea unei centrale poate fi plătit ulterior mult mai scump prin importuri.
Germania și Polonia încă ard cărbune. România se grăbește să-l îngroape
Sindicatele vin și cu o comparație care pune România într-o situație cel puțin paradoxală.
Potrivit datelor prezentate în memoriu, România produce aproximativ 6 TWh de energie electrică pe bază de cărbune, în timp ce Germania produce aproximativ 104 TWh, iar Polonia aproximativ 91 TWh.
În același timp, România și-a redus emisiile de gaze cu efect de seră cu aproximativ 70% față de 1990, peste nivelul indicat pentru Germania și mult peste cel al Poloniei.
Cu alte cuvinte, susțin sindicaliștii, România și-a făcut deja partea.
A redus drastic cărbunele.
A dezvoltat regenerabilele.
A închis capacități.
Dar întrebarea este dacă nu cumva am ajuns în punctul în care România taie mai repede decât poate construi.
Ce cer, de fapt, minerii și energeticienii
Solicitarea transmisă președintelui României nu este „salvați cărbunele cu orice preț”.
Este mult mai simplă:
Nu închideți o capacitate strategică până când nu aveți una nouă care să-i poată prelua rolul.
În cazul CEO, asta înseamnă păstrarea unor grupuri precum Rovinari 4, Rovinari 5 și Turceni 5 în perioada de tranziție și găsirea unei soluții pentru Rovinari 6, astfel încât cei aproximativ 330 MW să nu dispară complet din arsenalul energetic al României.
Este o diferență uriașă între a cere ca termocentralele să funcționeze pentru totdeauna și a cere ca România să nu-și arunce rezerva strategică înainte de vreme.
Gorjul nu cere un privilegiu. Cere timp.
Pentru Gorj, miza este uriașă.
Județul nu cere să se întoarcă la România energetică de acum 20 de ani.
Nu cere redeschiderea tuturor carierelor și a tuturor grupurilor închise.
Cere ca tranziția să fie făcută astfel încât România să nu ajungă dependentă de energia produsă în alte țări.
Și mai ales cere ca sacrificiul făcut de Gorj să aibă un sens.
Pentru că dacă România închide minele, închide termocentralele, pierde mii de locuri de muncă și apoi cumpără energie din import, întrebarea este inevitabilă:
Cine a câștigat din această tranziție și cine plătește nota?
Decizia ajunge acum la Cotroceni
Sindicatele îi cer președintelui Nicușor Dan să promulge legea care modifică actualul calendar de decarbonare.
Argumentul lor este că legea nu abandonează tranziția energetică, ci o face mai prudentă.
Mai întâi construiești înlocuitorul. Apoi închizi capacitatea veche.
Pare simplu.
Dar pentru Gorj, această regulă poate face diferența dintre o tranziție controlată și o dispariție brutală a ultimei mari industrii energetice a județului.
Iar pentru România, miza este și mai mare.
Pentru că într-o țară care consumă mii de megawați în fiecare oră, nu poți alimenta sistemul cu promisiuni. Ai nevoie de centrale, rețele și energie disponibilă atunci când este nevoie.
Gorjul a fost ani de zile „bateria” României.
Acum, când bateria este aproape descărcată, sindicaliștii cer un singur lucru: să nu fie aruncată înainte ca România să aibă una nouă.
