30 septembrie poate deveni ziua în care minerii și energeticienii din Oltenia află dacă legea care le-a dat speranțe în această vară are cu adevărat valoare sau a fost doar o nouă amăgire. Curtea Constituțională judecă atunci sesizarea președintelui Nicușor Dan privind modificările aduse legii decarbonizării. Până la verdict, cărbunele rămâne prins între promisiunile politicienilor, nevoia sistemului energetic și calendarul de închidere.
Pentru mineri, povestea ultimelor luni are un gust amar.
În vara secetoasă și cu temperaturi sufocante, când România a avut nevoie de fiecare megawatt disponibil, cărbunele a fost din nou chemat la muncă.
Termocentralele pe lignit au fost importante într-un sistem energetic care s-a confruntat cu producție hidro afectată de secetă, perioade cu producție solară insuficientă și un consum ridicat în zilele de caniculă.
Minerii au scos cărbune.
Energeticienii au ținut grupurile pregătite.
Sistemul a avut nevoie de ei.
Iar acum, după ploile din ultimele zile, pare că România își permite din nou să uite de oamenii care au ținut în priză sistemul atunci când alternativele au fost insuficiente.
30 septembrie – ziua în care se poate rupe filmul
Legea adoptată de Parlament a fost prezentată ca o gură de oxigen pentru sectorul minier și energetic.
Ideea era simplă: nu mai închizi termocentrala până când nu ai construit, racordat și pus în funcțiune capacitatea care să o înlocuiască.
Pentru un miner care își vede cariera apropiindu-se de închidere, mesajul părea clar.
Mai există o șansă.
Mai există timp.
Mai există nevoie de cărbune.
Dar legea nu a ajuns încă să producă efectele pentru care a fost votată.
Președintele Nicușor Dan a contestat-o la CCR, iar judecătorii constituționali au stabilit termenul pentru 30 septembrie 2026.
Așadar, pentru cei din Gorj și Valea Jiului, data este una crucială.
30 septembrie poate spune dacă acea speranță a fost reală sau doar o altă promisiune politică aruncată minerilor exact când era nevoie de ei.
Când România a rămas fără apă, a avut nevoie de cărbune
Ironia este greu de ignorat.
Vara aceasta, seceta a lovit puternic sectorul energetic.
Nivelurile scăzute ale apei au pus presiune pe producția hidro, iar România a avut nevoie de producția disponibilă din celelalte surse.
În anumite momente, cărbunele a revenit în prim-plan.
Când a fost nevoie de energie, s-a apelat la miner.
Nu s-a întrebat dacă tranziția verde este mai rapidă sau dacă mina ar trebui închisă mai devreme.
A fost nevoie de megawați.
Iar megawații au venit și din cărbune.
Pentru minerii din Gorj, acesta este poate cel mai puternic argument că energia pe cărbune nu poate fi scoasă din sistem doar pentru că există un termen într-un document.
Au venit ploile. Și s-a schimbat discursul
Apoi au venit ploile.
Debitele au început să crească, iar presiunea asupra sistemului energetic s-a mai redus.
Și odată cu apa, pare că revine și vechea poveste.
Minerul nu mai este atât de important.
Până la următoarea secetă.
Până la următoarea caniculă.
Până când producția hidro nu mai poate acoperi consumul.
Până când vântul nu bate.
Până când soarele nu produce suficient.
Atunci, foarte probabil, cineva își va aminti din nou că România mai are cărbune și oameni care știu să-l scoată din pământ și să-l transforme în energie.
Pentru miner însă, problema nu se rezolvă cu apeluri de urgență făcute în zilele toride.
Un miner nu poate fi ținut în viață doar pentru zilele în care sistemul intră în criză.
Legea a venit exact când minerii aveau nevoie de o garanție
Modificarea legislației a transmis un mesaj important: închiderea centralelor pe cărbune ar trebui să fie legată de existența unor capacități care să asigure efectiv înlocuirea producției.
Dar acum legea este blocată în procedura constituțională.
Nicușor Dan susține că noul mecanism poate face reversibil un jalon din PNRR și avertizează asupra unor riscuri financiare uriașe pentru România.
În sesizarea către CCR sunt invocate, între altele, o posibilă corecție de până la 1,8 miliarde de euro, o penalizare separată de aproximativ 770 de milioane de euro, dar și riscul blocării unor cereri de plată din PNRR în valoare de aproximativ 8,8 miliarde de euro.
Pentru mineri însă, cifrele de la Bruxelles sunt mai puțin importante decât o întrebare simplă:
Mai are România nevoie de cărbune sau nu?
Dacă nu are nevoie, de ce a fost nevoie de el în această vară?
Dacă are nevoie, de ce se vorbește în continuare despre închiderea lui înainte de existența unor capacități care să producă efectiv energia necesară?
30 septembrie poate fi mai mult decât un termen la CCR
Pentru Gorj, 30 septembrie nu este doar o dată din calendarul Curții Constituționale.
Este o bornă pentru un sector care a fost decimat în ultimii ani.
Carierele s-au închis sau au intrat în planurile de închidere, grupurile energetice au dispărut unul câte unul, iar numărul angajaților din Complexul Energetic Oltenia a scăzut dramatic față de anii în care compania avea peste 20.000 de salariați.
Acum, oamenii care au mai rămas așteaptă să vadă dacă mai există un plan coerent.
Nu doar promisiuni.
Nu doar legi votate într-o zi.
Nu doar discursuri despre securitate energetică atunci când este caniculă.
Ci o strategie care să spună clar cât timp mai are România nevoie de cărbune și, mai ales, ce pune în locul lui.
Pentru că minerii au văzut deja filmul.
Când România a avut nevoie de energie, au fost buni. Când au venit ploile, au devenit din nou dispensabili.
Iar pe 30 septembrie, CCR poate decide dacă legea care le-a dat o gură de speranță rămâne în picioare sau se transformă într-o nouă dezamăgire pentru Oltenia.
