România închide cărbunele, apoi cere să-l pornească din nou.
Ceea ce avertizau minerii și energeticienii de ani de zile se vede acum în cifre: România rămâne fără suficientă energie exact atunci când natura îi închide rând pe rând celelalte surse. Hidro produce mai puțin din cauza secetei, un reactor de la Cernavodă a fost oprit și există riscul opririi celui de-al doilea, vântul nu ajută, iar centralele pe gaze care trebuiau să înlocuiască lignitul întârzie. În acest context, șeful Consiliului Județean Gorj cere repornirea Grupului 4 de la Turceni, închis în urmă cu doar câteva luni.
Este greu de găsit o imagine mai clară a haosului din tranziția energetică a României.
În 2021, când a început aplicarea planului de restructurare al Complexului Energetic Oltenia, compania avea 12 grupuri energetice. Astăzi mai sunt funcționale doar patru: unul la Turceni și trei la Rovinari.
În martie 2026, România a mai făcut un pas în aceeași direcție: Grupul 4 de la Turceni, cu o putere de aproximativ 300 MW, a fost retras din exploatare.
Acum, în plină criză energetică, tocmai acest grup este indicat drept una dintre soluțiile care ar putea ajuta sistemul.
Președintele Consiliului Județean Gorj, Cosmin Mihai Popescu, fost secretar de stat în Ministerul Energiei, cere Guvernului și Ministerului Energiei să analizeze de urgență posibilitatea repunerii temporare în funcțiune a Grupului 4.
Problema este că nu este ca și cum nimeni nu ar fi știut că poate veni acest moment.
Minerii, energeticienii și sindicaliștii au avertizat în repetate rânduri că România își distruge propriile capacități înainte să aibă alternative reale. Au fost proteste, declarații, avertismente, documente și solicitări publice. S-a spus de nenumărate ori că, într-o perioadă de secetă severă, când hidrocentralele nu mai pot produce la nivelul obișnuit, când energia eoliană depinde de vreme și când apar probleme la centralele nucleare, cărbunele rămâne una dintre puținele surse controlabile pe care România le are la dispoziție.
Dar planul a mers înainte.
Grup după grup, capacitate după capacitate.
Acum România descoperă că energia nu se produce din promisiuni.
România a ajuns să ceară energie de la vecini
Premierul interimar Ilie Bolojan a anunțat că Guvernul a declarat stare de alertă la nivel național pentru întreaga lună august, pe fondul scăderii producției de energie provocate de seceta severă și de debitele extrem de mici ale Dunării și râurilor.
Situația este cu atât mai gravă cu cât România riscă să piardă încă o bucată importantă din producția nucleară.
Un reactor de la Cernavodă a fost deja oprit, iar Bolojan a avertizat că există un risc semnificativ să fie oprit și al doilea.
Asta ar însemna pierderea a aproximativ 20% din producția națională de energie.
„Avem o scădere la mai puțin de jumătate a debitelor normale pentru această perioadă”, a explicat premierul, precizând că debitul Dunării a ajuns la aproximativ 1.600 de metri cubi pe secundă și ar putea scădea cu încă 100 de metri cubi pe secundă.
Iar efectele se văd direct în balanța energetică.
La un consum normal de peste 7.000 MW în orele de seară, România importă deja aproximativ 1.700 MW. Dacă și al doilea reactor de la Cernavodă ar fi oprit, necesarul de import ar putea depăși 2.500 MW.
Cu alte cuvinte, țara care și-a închis centralele pe cărbune înainte să aibă toate alternativele funcționale ajunge acum să caute energie peste graniță.
Guvernul a cerut sprijin inclusiv Ucrainei pentru orele de vârf.
Și, în același timp, premierul le cere românilor să reducă voluntar consumul de energie seara.
Aici este, de fapt, marea întrebare: cum s-a ajuns ca o țară cu resurse energetice și cu o industrie construită pentru a produce energie să le ceară cetățenilor să stingă lumina pentru că nu mai are suficientă producție?
Hidro nu poate salva sistemul. Cărbunele putea.
Seceta lovește una dintre principalele surse de energie ale României.
Hidrocentralele nu pot produce la capacitatea obișnuită atunci când nivelurile și debitele apelor scad drastic. La Cernavodă, apa Dunării a devenit o problemă inclusiv pentru răcirea reactoarelor.
Vântul nu bate la comandă.
Iar energia solară nu poate rezolva singură necesarul din orele de seară.
În astfel de momente, capacitățile termoenergetice pe cărbune devin exact ceea ce specialiștii și oamenii din sistem au spus că vor deveni: o plasă de siguranță pentru sistemul energetic național.
Numai că România a decis să renunțe la ea înainte să construiască una nouă.
Centralele pe gaze trebuiau să fie deja aici
Planul de restructurare al Complexului Energetic Oltenia prevedea construirea unor noi capacități pe gaze.
Numai că, în cazul grupurilor pe gaze de la Turceni și Ișalnița, lucrurile sunt departe de promisiunile inițiale. Compania nici măcar nu a ajuns să le pună în funcțiune, deși, potrivit calendarului asumat prin planul de restructurare, 2026 trebuia să fie anul în care aceste capacități să fie disponibile.
La Mintia, centrala pe gaze nu este gata.
La Iernut, noua centrală este așteptată de ani de zile, cu termene de finalizare care s-au tot mutat.
Așadar, vechile capacități sunt scoase din sistem, iar cele noi întârzie.
Este exact genul de situație pe care oamenii din Gorj au avertizat-o.
Nu poți să demolezi termocentralele și să pui panseluțe în loc, apoi să te întrebi, în prima vară cu secetă severă, de unde mai scoți megawații.
Și vine încă o lovitură: România trebuie să mai scoată din sistem circa 700 MW pe cărbune
Paradoxul devine și mai mare.
În această perioadă, România trebuie să retragă din sistem aproximativ 700 MW de capacități pe cărbune, în baza angajamentelor asumate prin PNRR.
Și întrebarea este una simplă: de unde?
Mai închide ultimul grup de la Turceni?
Închide unul dintre grupurile de la Rovinari?
Închide două?
Sau păstrează temporar aceste capacități și încearcă să obțină o derogare?
Decizia este cu atât mai complicată cu cât unele dintre capacitățile termoenergetice asigură și agent termic pentru populație, inclusiv în mari orașe.
În timp ce România trebuie să închidă, sistemul are nevoie de energie.
În timp ce România trebuie să reducă producția pe cărbune, importurile cresc.
În timp ce autoritățile spun că tranziția energetică trebuie continuată, alternativele promise nu sunt toate funcționale.
Aceasta nu mai este doar o problemă a Complexului Energetic Oltenia. Este nota de plată a unei tranziții făcute fără plasă de siguranță.
Cosmin Popescu cere acum ceea ce Gorjul a cerut de ani de zile
Cosmin Popescu spune că România nu își poate permite să renunțe la capacități de producție înainte ca alternativele să fie efectiv puse în funcțiune.
El cere analizarea urgentă a posibilității de repornire a Grupului 4 de la Turceni și deschiderea unui dialog cu Comisia Europeană pentru identificarea unei soluții legale care să permită o derogare temporară.
Argumentul este greu de combătut în contextul actual: CE Oltenia are, potrivit declarațiilor lui Popescu, aproximativ 400.000 de tone de cărbune în stoc, iar grupul de la Turceni ar putea însemna până la 300 MW suplimentari.
Dar există și o ironie politică imposibil de ignorat.
În martie, când Grupul 4 era închis, la conducerea Ministerului Energiei se afla Bogdan Ivan, coleg de partid cu Cosmin Popescu în PSD.
Atunci avertismentele privind viitorul sistemului energetic nu au lipsit.
Acum, când problema a devenit evidentă pentru toată lumea, se caută soluții pentru a reporni ceea ce tocmai a fost închis.
„Grupul 4 poate fi repornit”
Eugen Iovan, lider al Sindicatului Energia Turceni și fost angajat al sistemului, susține că grupul poate reveni în funcțiune.
„Grupul 4 poate fi repornit, este ca mașina în parcare. Putem să mergem cu două blocuri”, afirmă sindicalistul.
Iovan consideră că oficialii Ministerului Energiei trebuie să înțeleagă că lignitul din Oltenia este o resursă disponibilă indiferent de condițiile meteorologice.
„Ei să facă demersurile care trebuie ca să putem porni încă 300 de megawați! Te rogi de oameni să nu mai consume?”, a transmis acesta, în contextul apelurilor făcute de premier pentru reducerea consumului.
Cea mai mare întrebare nu este dacă România are nevoie de cărbune. Este de ce l-a închis înainte să aibă altceva.
Aici este revolta care se adună în Gorj.
Pentru că nu este o surpriză.
Nu a apărut peste noapte.
Nu a fost imposibil de anticipat.
Orice om care a lucrat în minerit sau într-o termocentrală știa că sistemul energetic are nevoie de capacități de rezervă. Orice energetician știa că hidro depinde de apă. Orice om din sistem știa că vântul nu poate fi comandat. Se știa că centralele pe gaze întârzie. Se știa că noile capacități nu apar peste noapte.
Și totuși, România a mers înainte cu închiderea.
Acum, când Dunărea a scăzut, când hidrocentralele produc mai puțin, când un reactor de la Cernavodă este oprit și al doilea este în pericol, când importurile au ajuns la niveluri îngrijorătoare, se caută din nou cărbunele.
Numai că între timp s-au închis grupuri.
S-au consumat resurse.
S-au pierdut oameni.
S-a distrus infrastructură.
Iar Gorjul a fost lăsat să suporte costul unei tranziții despre care oamenii de aici au spus de nenumărate ori că este prost pregătită.
Acum, România trebuie să decidă dacă mai are curajul să spună că realitatea bate calendarul dintr-un document.
Pentru că securitatea energetică nu se face cu promisiuni.
Și nici cu apeluri la populație să stingă lumina.
Nu poți închide ceea ce produce energie și să speri că energia va apărea singură. Nu poți renunța la centrale înainte să construiești înlocuitorul. Și nu poți descoperi abia în cea mai grea vară că ai rămas fără soluții.
Gorjul a avertizat.
Minerii au avertizat.
Energeticienii au avertizat.
Sindicatele au avertizat.
Acum avertismentul se vede în importuri, în megawați și în apelurile Guvernului către populație să consume mai puțin.
Poate că aceasta este, în sfârșit, criza care îi obligă pe politicieni să se uite la ceea ce au făcut.
Pentru că energia nu se produce din PNRR, din strategii sau din declarații politice.
Se produce în centrale.
Iar când le închizi înainte să ai cu ce să le înlocuiești, vine inevitabil ziua în care cineva trebuie să întrebe: „Bun. Și acum de unde mai luăm energia?”
