România a ajuns într-o situație greu de imaginat în urmă cu un deceniu: într-o perioadă în care sistemul energetic are nevoie de fiecare megawatt disponibil, Complexul Energetic Oltenia își oprește grupurile, hidrocentralele funcționează cu resurse tot mai limitate, iar energia nucleară de la Cernavodă este indisponibilă cu ambele unități.
Sâmbătă dimineața, România consuma 5.173 MW și producea doar 3.697 MW. Diferența de aproximativ 1.475 MW era acoperită din importuri.
Cifrele sunt cu atât mai greu de ignorat cu cât România nu a ajuns aici peste noapte. De mai bine de zece ani, politica energetică a fost marcată de închiderea sau restrângerea unor capacități de producție în bandă, fără ca acestea să fie înlocuite, în ritm suficient, cu noi capacități capabile să asigure securitatea energetică.
Iar ceea ce se vede acum în piață seamănă tot mai mult cu rezultatul unei strategii amânate de la un an la altul.
CE Oltenia, din colos energetic în soluție de avarie
Complexul Energetic Oltenia, unul dintre pilonii tradiționali ai sistemului energetic național, ajunge să opereze cu tot mai puține grupuri.
La Turceni, grupul 5 este oprit din cauza unei avarii. Cazanul a suferit o defecțiune în zona vaporizatorului, iar unitatea este indisponibilă în aceste zile.
La Rovinari, un alt grup, cel mai probabil grupul 5, a fost oprit pentru weekend din cauza consumului mai redus. Conducerea companiei susține că acesta va fi repornit luni.
Cosmin Trufelea, președintele Directoratului CE Oltenia, spune că oprirea este legată de consumul mai mic de la sfârșitul săptămânii și că se fac eforturi în zona minieră pentru asigurarea combustibilului.
Problema este că asemenea explicații nu mai pot ascunde realitatea de fond: România are nevoie de capacități de producție disponibile, iar numărul acestora s-a redus constant.
Când sistemul are nevoie de energie, nu este suficient să ai centrale pe hârtie. Trebuie să ai grupuri funcționale, combustibil, rețele și personal capabil să le pună în funcțiune.
Investiții blocate, centrale închise și speranța că va ploua
În ultimii ani, România a vorbit enorm despre tranziția energetică, despre decarbonizare și despre miliardele de euro care urmau să intre în noi capacități de producție.
În schimb, o parte dintre proiectele energetice importante au fost întârziate, blocate sau abandonate, în special în zona hidro.
România are nevoie de energie produsă constant, dar își permite să țină proiecte hidroenergetice în așteptare, în timp ce importurile cresc și sistemul ajunge să depindă tot mai mult de condițiile meteorologice.
Iar acum, într-o vară secetoasă și extrem de dificilă pentru sistem, hidroenergia este una dintre resursele de care România are cea mai mare nevoie.
Sâmbătă dimineața, hidrocentralele produceau aproximativ 1.291 MW, adică aproape 35% din producția internă. Hidrocarburile asigurau 1.336 MW, iar cărbunele 614 MW.
Cu alte cuvinte, România își ține sistemul în picioare cu ceea ce mai are disponibil și cu importuri.
Iar când apa scade, problemele se multiplică.
Cernavodă: două reactoare indisponibile
Situația devine și mai sensibilă în condițiile în care ambele unități nucleare de la Cernavodă sunt în prezent oprite, astfel că energia nucleară nu contribuia sâmbătă dimineața la producția națională.
Pentru un sistem energetic care are nevoie de producție în bandă, indisponibilitatea simultană a celor două unități reprezintă o presiune suplimentară.
În aceste condiții, întrebarea devine cât se poate de simplă: ce se întâmplă dacă Dunărea continuă să scadă și condițiile hidrologice rămân nefavorabile?
România nu își poate construi securitatea energetică pe speranța că va începe să plouă.
Nu poți închide capacități clasice de producție ani la rând, nu poți întârzia proiecte strategice, nu poți lăsa investiții hidroenergetice blocate și apoi să descoperi, în plină perioadă de consum ridicat, că sistemul are nevoie de fiecare megawatt.
Importăm în weekend, deși consumul este redus
Imaginea de sâmbătă dimineața este relevantă.
La ora 7:04, România consuma 5.173 MW și producea 3.697 MW. Importul net ajungea la aproximativ 1.475 MW.
Este adevărat că în weekend consumul este mai mic și dispecerul energetic poate decide oprirea unor grupuri care nu sunt necesare în acel moment.
Dar acest lucru nu schimbă problema fundamentală: România a ajuns să aibă un deficit de producție internă care trebuie acoperit din importuri chiar și într-o dimineață de sâmbătă.
Iar dacă luni consumul crește, dacă temperaturile rămân ridicate și dacă mai apar avarii, marja de siguranță se poate îngusta rapid.
Atunci nu mai este suficient să spui că „grupul va fi repornit luni”.
Un sistem energetic național nu poate funcționa permanent la limită, cu centrale oprite, cu resurse hidro afectate de secetă și cu importurile folosite ca plasă de siguranță.
De zece ani se închide înainte să se construiască
Marea problemă a României este că tranziția energetică a fost tratată prea mult ca un proces de închidere și prea puțin ca unul de înlocuire.
S-au închis capacități pe cărbune, s-au restrâns activități miniere, s-au retras grupuri energetice, iar în paralel proiectele noi au fost amânate, întârziate sau au avansat prea lent.
Acum, când sistemul are nevoie de energie, autoritățile încearcă să gestioneze situația de la o zi la alta: mai importăm câteva sute sau peste o mie de megawați, mai oprim un grup în weekend, mai repornim unul luni, mai așteptăm apă în lacuri și Dunăre.
Este, în esență, o strategie de supraviețuire, nu o strategie energetică.
România are resurse. Are cărbune, hidroenergie, nuclear, gaze și potențial pentru regenerabile și stocare. Ceea ce lipsește este suficientă capacitate nouă, sigură și disponibilă atunci când sistemul are nevoie de ea.
Iar fiecare vară secetoasă, fiecare perioadă de caniculă și fiecare avarie arată cât de scump poate deveni faptul că investițiile au fost amânate.
În loc să aibă suficiente centrale pregătite să producă, România ajunge să aștepte ploaia.
În loc să construiască noi capacități în bandă, importă energie.
În loc să aibă o rezervă confortabilă de producție, speră ca grupurile disponibile să nu se defecteze.
Iar aceasta este adevărata problemă a crizei energetice: nu faptul că un grup de la Rovinari este oprit două zile, ci faptul că România a ajuns să depindă de improvizații într-un domeniu în care greșelile se plătesc direct în siguranța sistemului și în factura consumatorilor.
