Complexul Energetic Oltenia mai are doar două termocentrale în funcțiune, și acelea doar până în 2029. Vedem cu toții că este nevoie de o amânare a închiderii capacităților pe cărbune. Dar, așa-zișii ecologiști care luptă de 15 ani pentru închiderea cărbunelui au descoperit o nouă cale de a face rău.
Noua temă de atac vizează Complexul Energetic Oltenia (CEO), unul dintre puținii producători care mai asigură stabilitate în Sistemul Energetic Național.
O investigație realizată de Organized Crime and Corruption Reporting Project (OCCRP) și publicată de Follow The Money, concomitent cu materiale apărute la Rise Project, susține că CEO ar fi raportat emisii de CO₂ „neobișnuit de scăzute”, ceea ce ar fi dus la economii de peste 250 de milioane de euro în opt ani din schema certificatelor ETS.
Contextul este însă esențial. CEO produce energie pe bază de cărbune și acoperă în jur de 15% din consumul național. În plină criză energetică europeană, când alte state redeschideau capacități pe cărbune pentru a evita penele de curent, România era deja sub presiunea închiderilor asumate prin PNRR. În 2021, compania înregistra pierderi de 1,5 miliarde lei. În 2022, pe fondul creșterii prețurilor, a trecut pe profit (3,5 miliarde lei), pentru ca ulterior câștigurile să scadă odată cu stabilizarea pieței.
Între timp, ani la rând, extinderea carierelor miniere a fost blocată prin litigii și contestații, avizele de mediu au fost întârziate, iar investițiile au fost puse sub semnul întrebării. Rezultatul? Capacități reduse, importuri mai mari și o vulnerabilitate crescută a sistemului.
Acum, se ridică problema certificatelor ETS. Ministerul Energiei avertizează că o eventuală invalidare retroactivă a certificatelor utilizate de CEO ar avea „efecte grave” asupra companiei și, implicit, asupra consumatorilor. O astfel de decizie ar obliga compania să cumpere certificate suplimentare pentru anii anteriori, cu impact direct asupra stabilității financiare. Într-o piață deja tensionată, costurile suplimentare s-ar reflecta inevitabil în prețuri.
Mai mult, Ministerul Energiei susține că nu a fost informat oficial despre suspiciuni confirmate de subraportare și că validarea emisiilor ține de mecanismele europene și naționale, prin instituții precum Agenția Națională pentru Protecția Mediului (ANPM) și Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei (ANRE). De asemenea, analizele privind emisiile sunt realizate în laboratoare acreditate, inclusiv la S.E. Ișalnița.
Este legitim ca orice suspiciune să fie verificată riguros. Însă este la fel de legitim să ne întrebăm cui folosește o escaladare permanentă a presiunii asupra ultimelor capacități pe cărbune, într-un moment în care securitatea energetică este fragilă. România s-a angajat să închidă unități până în 2026 și să le înlocuiască cu parcuri fotovoltaice și centrale pe gaze, într-un plan de restructurare aprobat de Comisia Europeană, care a inclus un ajutor de stat de 2,6 miliarde euro. Însă noile capacități nu sunt încă funcționale la scară suficientă.
În locul unei dezbateri echilibrate despre tranziție și ritmul realist al acesteia, asistăm la o presiune constantă pentru închideri rapide, indiferent de consecințe. Iar când facturile cresc și sistemul devine mai dependent de importuri, costurile nu sunt suportate de activiști sau de ONG-uri, ci de consumatori și de economie.
Tranziția energetică este inevitabilă. Dar graba ideologică, fără alternative solide puse în funcțiune, riscă să transforme un obiectiv legitim într-un experiment scump, plătit de toți românii.
