Karim s-a născut în Gaza, un loc care pentru mulți este doar o știre dureroasă la televizor. Pentru el, Gaza a fost copilăria: casa, bunica, prietenii de joacă. Până într-o zi, când războiul a pus capăt tuturor lucrurilor firești. Când exploziile au înlocuit râsetele, iar frica a devenit parte din viața de zi cu zi.
Karim trăia o viață liniștită alături de părinți și cei patru frați ai săi. Apoi a început măcelul. Tatăl lui a înțeles că singura șansă la viață era fuga. Ca aproape două milioane de oameni din Fâșia Gaza, familia lui Karim a fost nevoită să lase totul în urmă. Unii au ajuns în tabere improvizate, unde trăiesc și astăzi în condiții greu de imaginat. Alții au plecat fără să știe exact unde vor ajunge.
Drumul familiei lui Karim s-a oprit, printr-un șir de întâmplări, în România. Mai exact, la Motru, în județul Gorj. Un oraș minier, dur, care a cunoscut și el suferința în alte vremuri. Aici, tatăl lui Karim și-a deschis o mică shaormerie, a început să învețe limba română, să lege prietenii și să spere din nou. A simțit că acest loc ar putea deveni „acasă”. Și, rând pe rând, și-a adus întreaga familie.
Dar prețul refugiului a fost uriaș. Karim și-a pierdut bunica. Și-a pierdut cel mai bun prieten, ucis în război. Amintirile acelea îl dor și astăzi. Sunt răni care nu se văd, dar care nu se închid niciodată.
Cu toate acestea, la doar câțiva ani după ce a fugit din calea bombelor, Karim vorbește românește aproape fără greșeală, cu un ușor accent oltenesc, și spune cu mândrie: „Sunt Karim din Motru.”
„Am scris despre copilăria mea și despre amintirea unui prieten pierdut. Este o poveste tristă, pe care o pot spune doar în scris, pentru că mă emoționează”, a mărturisit Karim.
Povestea lui este cea a unui copil care a crescut cu războiul la poartă. A unui copil care și-a pierdut prietenii sub bombe, dar nu și capacitatea de a spera.
„Mai am prieteni, dar am pierdut foarte mulți. Am pierdut și oameni din familia mea în războiul din Gaza”, spune Karim, cu o maturitate care nu ar trebui să aparțină unui adolescent.
În România, salvarea lui a fost fotbalul. Un limbaj universal, care nu are nevoie de traducere. „Când am ajuns, nu știam limba română. Fotbalul m-a salvat. Așa mi-am făcut primii prieteni. Iar când am venit la liceu, la George Coșbuc, nu m-am simțit niciodată străin.”
Sora lui mai mare, Farah, a absolvit același liceu cu media 10 și l-a încurajat să intre în școală cu inima deschisă. Colegii, la început rezervați, au devenit curioși, apoi prieteni.
„Ne-a povestit despre cultura, religia și obiceiurile lui. A învățat limba extraordinar de repede, mai bine decât mulți elevi de-ai noștri”, spune Maria Negrea, colegă de clasă.
Profesorii îl văd ca pe un exemplu. „El reprezintă un model pentru colegii lui”, afirmă directorul adjunct al Colegiului Național „George Coșbuc”, Nicolae Negrea. Profesoara de filosofie, Constantina Negrea, a fost cea care l-a încurajat să-și scrie povestea. Textul lui a fost publicat într-o carte ce adună cele mai bune creații ale elevilor.
Astăzi, Karim nu se mai vede trăind în altă parte.
„Pentru unii, Gaza e doar o știre la televizor. Pentru mine, e copilăria mea, familia mea, amintirea unui prieten pierdut. Pentru unii, refugiul e doar o categorie. Pentru mine, e o renaștere.”
O renaștere începută într-un oraș din Oltenia. Karim vrea să facă facultatea în România și, într-o zi, să întoarcă binele primit țării care l-a primit fără să-l întrebe de unde vine, ci doar cine este.
