Psihiatrul martinican Frantz Fanon a pus bazele unei critici asupra rasismului medical în 1952. Textul său vizionar despre „sindromul nord-african” reflectă astăzi discriminarea încă prezentă în spitalele franceze.
„Domnule doctor, o să mor.” Frantz Fanon nu a uitat niciodată aceste cuvinte, murmurate cu vocea spartă de un pacient nord-african internat la spitalul din Lyon la începutul anilor 1950. Ca tânăr rezident, viitorul gânditor al decolonizării a suportat din plin ceea ce a identificat drept un sistem de suspiciune rasială instituționalizată. Într-un articol publicat în 1952 în revista Esprit, psihiatrul martinican a descris cu o precizie înfiorătoare ceea ce a numit „sindromul nord-african”. Fanon disecă un diagnostic implicit făurit de îngrijitori: cel al unui pacient arab care se presupune că se preface, incapabil să-și descrie simptomele altfel decât ca o durere difuză și permanentă.
„«Toate astea dor.»” Știu că în „toate acestea” există trei organe; strict vorbind, cinci sau șase. Că fiecare organ are patologia sa. Această patologie inventată de arab nu ne interesează. Este o pseudo-patologie. Și arabul este o persoană pseudo-bolnavă. Fiecare arab este o persoană bolnavă imaginar”, scrie Fanon, transcriind cuvintele unui medic colonial pentru a-și demonstra disprețul și lipsa de umanitate.
„După mai bine de șaptezeci de ani, această prejudecată și-a schimbat numele, dar nu și ținta. Astăzi, vorbim despre „sindromul mediteranean”. În spatele acestei expresii se află stereotipuri: pacienți nord-africani sau africani percepuți ca fiind „moli”, care își exagerează durerea sau chiar caută în mod nejustificat să obțină concediu medical sau medicamente.
Fanon nu contestă realitatea suferinței, dimpotrivă. El subliniază că medicina occidentală, bazată pe simptome clare și măsurabile, nu reușește să înțeleagă durerea „funcțională” exprimată altfel. De aici și nevoia, pentru el, de a depăși logica biomedicală strictă: „Nu este necesar doar să aflăm ce organ este afectat, ci este necesar și să știm cum vede pacientul respectiv situația sa”. Astăzi, ceea ce Fanon numea un „diagnostic al situației” este recunoscut în anumite abordări psihosociale. Corpul suferă, dar medicina nu ascultă ceea ce spune despre experiență: izolare, sărăcie, rasism, exil. Pentru Fanon, „nord-africanul prezintă toate condițiile care fac un om bolnav”.
Decenii mai târziu, consecințele sunt încă prezente. Multe persoane ca pacientul reprezentat au murit după un tratament tardiv al durerii lor, minimizată în mod eronat. Pentru mulți, aceste tragedii rezonează ca simptome ale aceluiași sindrom. „Acestea sunt anecdote și nu cifre care susțin existența acestei prejudecăți total artificiale, care nu are nicio bază științifică”, confirmă dermatologul Antoine Mahé.
Medicul Myriam Dergham, autoare a unei teze pe această temă, rezumă această schimbare istorică pe France Inter: „După imigrația forței de muncă, am observat o schimbare semantică extrem de interesantă. Am trecut de la « ei sunt toți cei accidentați la locul de muncă» la «ei sunt cei accidentați la locul de muncă, dar este vorba despre o anumită populație, cei care vin din Portugalia, Italia, Maghreb». Apoi, în final, am trecut la «este ceva cultural»”. Această prejudecată nu este izolată la Franța. În Statele Unite, un studiu de la Universitatea din Los Angeles, citat de France Inter, a dezvăluit că pacienții hispanici au primit jumătate din cantitatea de analgezic pe care o primesc pacienții albi pentru o fractură identică.
În timp ce îngrijitorii denunță „lipsa de timp”, unii aleg să confrunte aceste prejudecăți. În 2020, Antoine Mahé a lansat o diplomă universitară intitulată „Medicina diversității”. Scopul: să învețe medicii să nu proiecteze preconcepții culturale asupra pacienților și să le recunoască singularitățile fără a-i limita la o presupusă identitate. Psihologul Racky Ka-Sy subliniază că această suspiciune larg răspândită față de simulare este o formă de dezumanizare. „A crede că acești oameni exagerează durerea este echivalent cu a considera că nu o simt atât de mult pentru că nu ar fi cu adevărat umani”, argumentează ea într-un interviu acordat Inkyfada.
În acuzația sa finală, Fanon își provoacă direct cititorii: „Ce, acest om pe care îl obiectificați numindu-l sistematic Mohamed […] nu vă este rușine să-l goliți de substanța lui?” Pentru el, medicina colonială nu este o simplă neînțelegere culturală. Este o distanțare politică, un refuz de a acorda o umanitate egală. O observație amară care, chiar și astăzi, ne invită să examinăm prejudecățile ascunse din practicile noastre medicale și să punem la îndoială persistența prejudecăților care, departe de a fi relicve ale trecutului colonial, continuă să apese asupra îngrijirii.
