Imaginile cu Nicolás Maduro aflat în custodia autorităților americane, surprinse în dimineața zilei de 3 ianuarie, au provocat reacții puternic contrastante la nivel internațional. În unele cercuri au fost primite cu entuziasm și speranță, în altele cu critici dure, iar pentru mulți au trezit un sentiment apăsător de déjà-vu istoric.
Scenele au amintit de alte momente prezentate, la vremea lor, drept „puncte de cotitură”: Saddam Hussein scos din ascunzătoare, Manuel Noriega arestat sau ultimele imagini cu Salvador Allende, înainte de sinuciderea sa. Atunci, ca și acum, mesajul părea simplu: înlături liderul autoritar, iar problemele unei țări se vor rezolva de la sine.
Aceeași logică a fost reluată de Donald Trump, care a sugerat că Statele Unite ar putea „conduce” efectiv Venezuela după capturarea lui Maduro, într-un scenariu ce amintește de optimismul de după 2003, când Washingtonul credea că poate gestiona rapid Irakul post-Saddam.
Experiența irakiană a demonstrat însă că victoria militară nu este sinonimă cu succesul politic. După căderea Bagdadului, Irakul a alunecat într-un război civil sângeros, alimentat de foști loialiști ai lui Saddam și de rețele extremiste, creând condițiile pentru ascensiunea ISIS.
Susținătorii intervenției din Venezuela subliniază eficiența operațiunii, remarcând că nu au existat pierderi de vieți americane. Totuși, o intervenție fără vărsare de sânge nu garantează reconstrucția unei societăți afectate de două decenii de autoritarism. Promisiunea lui Trump privind o „tranziție sigură, corectă și judicioasă” sună familiar, într-un șir lung de schimbări de regim care, istoric, au generat mai degrabă instabilitate decât ordine.
Istoria oferă numeroase precedente. În 1839, Marea Britanie a ocupat Adenul, înlăturând autoritățile locale pentru a-și servi interesele imperiale. Controlul strategic a fost obținut rapid, dar pe termen lung regiunea a rămas fragmentată și lipsită de legitimitate politică. Modelul s-a repetat în Egiptul anului 1952, când CIA a sprijinit răsturnarea regelui Farouk, deschizând calea pentru decenii de conducere militară și slăbirea vieții civile.
În Iran, în 1953, SUA au contribuit la înlăturarea premierului ales Mohammad Mossadegh, după naționalizarea industriei petroliere. Câștigul imediat a fost urmat de pierderea legitimității pe termen lung, culminând cu Revoluția Islamică din 1979. Un tipar similar s-a manifestat ulterior în Irak și Afganistan, unde schimbarea regimului a dus la insurgență, radicalizare și colaps instituțional.
Afganistanul rămâne poate cel mai elocvent exemplu. Atât Uniunea Sovietică, în 1979, cât și SUA, în 2001, au înlăturat rapid regimuri ostile și au impus structuri politice externe. Rezultatul a fost aproape identic: ani de conflict și o prăbușire rapidă odată cu retragerea sprijinului extern.
În America Latină, de la Guatemala la Chile și Panama, intervențiile susținute de Washington au produs adesea victorii rapide urmate de decenii de instabilitate. În Guatemala, lovitura de stat din 1954 a dus la război civil și represiune masivă, în timp ce în Panama, înlăturarea lui Noriega nu a adus o stabilitate durabilă.
În acest context, capturarea lui Maduro ridică întrebări serioase despre viitorul Venezuelei. Deși dictatorul nu mai este la putere, nu există indicii clare privind un plan coerent pentru perioada următoare. Lipsa de electricitate, blocajele bancare, colapsul monedei și vidul de autoritate ar putea crea rapid un haos periculos.
Un scenariu pesimist prevede magazine închise, bancomate nefuncționale și intervenția violentă a grupărilor armate locale, ceea ce ar putea atrage o prezență militară americană directă. De la Aden la Caracas, istoria pare să se repete: înlăturarea unui lider este confundată cu nașterea legitimității.
Întrebat cine va gestiona tranziția democratică, Donald Trump a făcut referire vagă la „acești tipi”. Istoria arată însă că aceștia au o misiune extrem de dificilă, iar precedentul nu este de partea lor.
