Pe coasta sudică a Portugaliei, pe spectaculoasa plajă Praia do Barril, se află unul dintre cele mai neobișnuite și emoționante obiective de călătorie din Europa: Cimitirul Ancorelor. Sute de ancore uriașe, mâncate de rugină, sunt aliniate perfect în dunele de nisip, orientate spre ocean, asemenea unor cruci într-un cimitir militar. Nu este o instalație artistică modernă, ci un monument autentic dedicat unei lumi dispărute – pescuitul tradițional de ton.
Aceste ancore au fost cândva piese esențiale ale tehnicii de pescuit Almadraba, o metodă veche de mii de ani, moștenită de la fenicieni și perfecționată de generații întregi de pescari portughezi. Plasele uriașe erau fixate cu ajutorul lor în calea migrației tonului roșu, care venea din Oceanul Atlantic spre Marea Mediterană. Grele și rezistente, ancorele țineau structura subacvatică întinsă și stabilă în fața curenților puternici.
În perioada de glorie, insula Tavira devenea, din primăvară până în toamnă, o adevărată comunitate sezonieră. Aproximativ 80 de familii trăiau exclusiv din pescuitul tonului, iar plaja se transforma într-un mic sat, cu școală, capelă și locuințe temporare. Viața se desfășura după ritmul mării, într-o disciplină dură, dar profund legată de natură.
Declinul a venit în anii ’60, odată cu industrializarea pescuitului și cu suprapescuitul global. Tonul roșu a început să dispară, iar metoda Almadraba a devenit nerentabilă. Ultima campanie de pescuit de la Praia do Barril a avut loc în 1968. În loc să vândă ancorele la fier vechi, pescarii le-au așezat pe plajă, una lângă alta, ca un omagiu tăcut adus mării și unei vieți de muncă grea.
Astăzi, peste 200 de ancore formează un peisaj de o melancolie aparte. Rugina le-a colorat în nuanțe de roșu și portocaliu, contrastând puternic cu nisipul alb și cerul albastru intens. Nu este de mirare că locul a devenit o atracție pentru fotografi și călători în căutare de destinații cu poveste, nu doar de plaje însorite.
Fostele clădiri ale pescarilor, cunoscute ca „arraial”, au fost restaurate și transformate în restaurante, cafenele și un mic muzeu, păstrând arhitectura originală. Vizitatorii pot descoperi aici imagini, unelte și fragmente din viața unei comunități care a dispărut, dar care continuă să trăiască prin acest loc.
Drumul până la Cimitirul Ancorelor este, la rândul său, o experiență. Accesul se face traversând Parcul Natural Ria Formosa, fie pe jos, fie cu un trenuleț turistic ce circulă pe o linie ferată îngustă, construită inițial pentru transportul tonului și al proviziilor.
Dincolo de frumusețea sa stranie, Cimitirul Ancorelor este și un avertisment ecologic. El vorbește despre fragilitatea resurselor marine și despre cât de repede poate dispărea o industrie dacă natura este exploatată fără măsură. Printre brațele de fier cresc astăzi flori de plajă, iar dunele protejate arată cum natura își recapătă încet echilibrul.
Pentru Portugalia, acest loc nu este doar o atracție turistică, ci un simbol al memoriei colective. Un spațiu unde timpul pare să fi încetinit, iar marea, vântul și fierul ruginit spun povestea unor oameni care au trăit în ritmul valurilor – și care nu au vrut să fie uitați.
