La 85 de ani, Farah Diba Pahlavi, ultima împărăteasă a Iranului, continuă să fascineze și să inspire. Recent, ea a reapărut în public pentru a participa la botezul strănepotului ei, organizat la Madrid, într-un gest încărcat de simbolism. Pentru prima dată în aproape jumătate de secol, imaginea sa nu mai aparține doar istoriei sau memoriei diasporale, ci reapare în actualitate – ca martoră a unei epoci apuse și ca simbol viu al unei continuități regale pe care mulți iranieni o regretă.
De la studentă în arhitectură la împărăteasă a Iranului
Farah Diba s-a născut în 1938, la Teheran, într-o familie înstărită. După moartea tatălui său, mama a crescut-o singură și i-a susținut ambiția de a studia în Europa. Farah a urmat cursurile École Spéciale d’Architecture din Paris, unde și-a cultivat interesul pentru arte, urbanism și cultură occidentală. Întâlnirea cu șahul Mohammad Reza Pahlavi avea să-i schimbe viața. Acesta, rămas văduv și fără moștenitor de sex masculin, a văzut în tânăra educată, elegantă și discretă o parteneră potrivită pentru a-i deveni soție și, ulterior, împărăteasă.
Căsătoria lor a avut loc în decembrie 1959, iar în 1960, nașterea fiului lor, Reza, a consolidat poziția ei în cadrul monarhiei. În 1967, în timpul unei ceremonii fastuoase, Farah a fost încoronată Șahbanu – un titlu imperial acordat pentru prima dată unei femei în istoria modernă a Iranului. A devenit astfel nu doar o figură de protocol, ci și o personalitate influentă în sfera publică.
O regină cu viziune modernizatoare
În calitate de împărăteasă, Farah Diba a fost activă în numeroase domenii. A sprijinit dezvoltarea sistemului de sănătate și educație, a încurajat emanciparea femeilor și a contribuit semnificativ la promovarea artelor. A susținut crearea Muzeului de Artă Contemporană din Teheran, care adăpostea lucrări ale unor artiști precum Picasso, Van Gogh, Pollock sau Warhol. Această colecție, estimată astăzi la miliarde de dolari, era menită să transforme capitala Iranului într-un nod cultural internațional.
Farah a devenit o figură profund respectată de populație, nu doar pentru eleganța sa, ci și pentru implicarea autentică în proiecte sociale și umanitare. A vizitat spitale, școli și sate, dialogând direct cu cetățenii și susținând reformele inițiate de regimul Pahlavi, în ciuda tensiunilor crescânde dintre monarhie și clerul conservator.
Exilul și durerea unei vieți în afara Iranului
În 1979, odată cu izbucnirea Revoluției Islamice, Farah și familia regală au fost forțați să părăsească Iranul. A urmat o perioadă de exil lung și dureros, petrecut între Egipt, Maroc, Bahamas, Mexic, Panama și, în cele din urmă, Statele Unite și Franța. La doar un an după plecare, șahul Mohammad Reza a murit în Egipt. Exilul a fost marcat și de tragedii personale: fiica lor, Leila, s-a sinucis în 2001, iar fiul, Alireza, în 2011 – ambele evenimente profund devastatoare pentru împărăteasă.
Deși departe de țară, Farah Diba a rămas un simbol al regalității iraniene pentru milioane de oameni. În 2003, a publicat volumul de memorii An Enduring Love: My Life with the Shah, în care evocă cu sinceritate anii de glorie și prăbușirea unei lumi.
Reapariția publică și semnificația ei
În vara lui 2025, Farah Diba a fost văzută din nou în atenția presei internaționale, participând la botezul strănepotului ei, înconjurată de membri ai familiei regale exilate. Evenimentul a fost considerat nu doar o reuniune de familie, ci și o reafirmare a identității monarhice și a unei tradiții care, deși marginalizată în Iranul de azi, rămâne vie în memoria multor iranieni.
Interviuri recente arată că, deși nu mai are un rol politic direct, împărăteasa continuă să susțină cauzele democratice și să păstreze legătura cu diaspora iraniană. Este contactată adesea de concetățeni care, riscând represalii, i se adresează cu apelativul „Șahbanu”. Pentru mulți, Farah Diba nu este doar o relicvă a trecutului, ci un reper moral, o voce a continuității și a speranței.
Într-o lume în care regimurile vin și pleacă, iar ideologiile se schimbă radical, figura lui Farah Diba Pahlavi rămâne constantă. În ciuda tragediilor personale și a exilului îndelungat, ea a păstrat demnitatea unei împărătese și a oferit o punte de memorie între trecutul imperial al Iranului și visul unui viitor democratic. Revenirea sa simbolică în centrul atenției – fie și pentru o scurtă ocazie de familie – e un memento că istoria nu este niciodată complet încheiată.